Interviu Marina Constantinoiu – Drumul spre jurnalism

E redactor-sef la Jurnalul National de “nici nu mai stie cand”, dupa ce niste ani buni a fost sef al departamentului de politica externa si ulterior redactor-sef adjunct. De 20 de ani in presa, jurnalist “cu acte in regula”, absolventa a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Marina Constantinoiu este femeia de succes pe care am ales-o pentru a discuta despre presa, oameni si viitor.

Madalina Ion: De ce presa si nu altceva?

Marina Constantinoiu: Pentru ca presa mi-am dorit de mica. Cand eram mica, iar musafirii doreau “dovada” maturizarii mele, nu faceam parte din categoria copiilor care recitau poezii invatate la gradinita, ci distram audienta enumerand premieri si presedinti de tari, miscari de stanga si extrema-stanga, lideri africani si sud-africani, prietenii lui Ceausescu, pe scurt, despre care auzeam la radio si la televizor. Dar eram la fel de pusa la punct si cu liderii occidentali, pentru ca activitatile mele din casa se desfasurau invariabil pe fond nu muzical, ci…stiristic, daca pot spune asa.

Am crescut ascultand Radio Europa Libera, Radio France Internationale, Vocea Americii. In ordinea asta. Europa Libera mi-a fost familie si a starnit dorinta de a deveni jurnalist. Norocul meu a fost ca a venit Revolutia, pentru ca altfel n-as fi putut studia jurnalismul. Asa am ajuns studenta la FJSC in 1990, facand parte din seria de “cobai” ai facultatii la care acum esti tu studenta si la care soarta a facut sa ne intalnim.

MI: De ce v-ati orientat spre politica externa si nu spre monden, de exemplu?

MC: In primul rand, pentru ca aveam atuul cunoasterii limbii franceze la un nivel foarte bun. Datorita limbii franceze mi s-au deschis multe usi in profesie. Si multe usi la propriu, pentru ca, tot datorita francezei, am calatorit destul de mult prin Europa, pe unde mi-am facut prieteni.

Politica externa este, cred, domeniul cel mai complex al presei. Cel mai complicat, de altfel. Nu exista atotcunoscatori aici, iar greselile, atunci cand se fac, sunt mult mai usor de remarcat si te fac de ras in mai mare masura, daca le-ai comis. In domeniul asta trebuie sa stii si istorie, si geografie, sa ai si cunostinte medicale, si de economie, si de geopolitica etc. O vasta cultura generala. Oameni cu adevarat buni in domeniul asta sunt foarte putini.

In presa din Romania exista cativa specialisti, pe care-i numeri pe degetele de la o mana, poate. Emil Hurezeanu, Bogdan Chireac, Corneliu Vlad, Radu Tudor sunt cateva nume. Mi-ar placea sa am macar jumatate din cunostintele lor de politica externa si din capacitatea lor de analiza. La 40 de ani inca mai am de invatat….

MI: Probabil glumiti. In mod sigur exagerati.

MC: Nu, deloc. In politica externa si in presa, in general, ai de invatat continuu, ca in medicina. Tine minte asta, pentru ca trebuie sa te pregatesti sufleteste daca te intereseaza o cariera in presa. Nu exista decat alb si negru: ori accepti asta si inveti toata viata, ori nu accepti si treci din greseala in greseala, pana la deplina consacrare in presa zilelor noastre. Aia in care au loc toti neavenitii, toti superficialii, toti semidoctii. Ma tem ca viitorul nu este de partea lor si nici a presei de acest gen. Din punctul asta de vedere, ador criza. Sunt convinsa ca, undeva, intr-un viitor apropiat, va cerne graul de neghina.

MI: In prezent, predati la FJSC. Spuneti-mi care au fost primele impresii dupa primul curs tinut?

MC: Eh, acum sunt in al treilea an de experimente de genul asta, am capatat deja experienta! La inceput a fost, trebuie sa recunosc, o provocare. Mi-a fost gadilat orgoliul de leoaica atunci cand mi s-a propus sa predau si a fost imposibil sa nu accept, desi viata mea nu era tocmai un huzur.

Prima zi? Am avut emotii cum cred ca studentii nu aveau. Dar sper ca am trecut cu bine peste ele, pentru ca am fost sincera. Asa mi-e felul. Nu sunt buna mincinoasa. Asa ca nu mai experimentez de multa vreme minciuna, prefer adevarul si ma deschid ca o carte in fata celor cu care simt ca pot comunica.

M-am prezentat, cu bune si cu rele, asa cum am facut-o si cu grupa din care tu faci parte si, incet, incet, am incercat sa introduc studentii in lumea mea, acolo unde ma simt eu bine, adica in presa. Bine, in lumea care a fost candva, in primii ani dupa Revolutie si in lumea pe care mi-as dori-o eu in presa, mai putin in cea in care suntem nevoiti sa traim, ca jurnalisti, multi dintre noi.

MI: Simt o dezamagire aici…

MC: Da, este una mare. De multe ori simt ca meseria asta ma tradeaza, iar eu stiu ca n-am tradat-o niciodata, iar asta nu mi se pare corect. Ma simt neputincioasa de multe ori, desi am o varsta, am deja 20 de ani in presa, deci o oarecare experienta. Mi se pare ca mi-am epuizat resursele, ca mi-am atins limitele acceptarii tuturor neghiobiilor care se pot debita in special pe ecrane, dar si in paginile multicolore ale multora dintre publicatiile de pe piata. E aglomeratie mare in presa din Romania si, din pacate, nu calitatea primeaza. Dar eu sper in vremuri mai bune.

MI: Petreceti foarte mult timp in redactie. Cand va mai faceti timp si pentru dumneavoastra?

MC: Jurnalistul nu prea are viata proprie. Asta ii e soarta. De aceea e o meserie din care putini mai apuca sa iasa la pensie. Iar daca ies, nu se bucura prea mult de ea. Este si o meserie cu o rata mare a mortalitatii. Trebuie sa ai un dram de nebunie pentru a i te dedica. Sa te cuprinda microbul ei, pentru a te transforma in sclavul ei. Asta te orbeste, la un moment dat. Si te face incapabil sa mai discerni intre ce ar trebui sa fie profesia si ce inseamna, de fapt, viata ta, familia ta.Pentru o femeie, daca vrea o cariera in presa din Romania, lucrurile sunt si mai complicate, asa ca undeva trebuie sa existe renuntari. Din pacate, ele sunt cam multe in planul personal. Am timp foarte putin pentru mine, pentru familie, pentru prieteni. Am avut ani in care n-am avut decat o data pe luna cate un week-end liber. Cati dintre oamenii normali pot spune acelasi lucru, in conditiile in care oricum in timpul saptamanii nu vad decat intunericul, la plecarea din redactie?

MI: Cum se impaca slujba de redactor-sef cu cea de sotie?

MC: Am mai spus. E o intreaga suma de renuntari. Sotul meu este, de altfel, prima si cea mai evidenta victima a presei romane. Faptul ca-l las singur duminicile sau sambetele, ca-i vin seara acasa dupa ora 22, ca nu-i dau sa manance la timp, ca nu ne petrecem prea mult timp impreuna nu este tocmai la locul lui, si-i inteleg nemultumirea. De multe ori exprimata! Pe de alta parte, a stiut cu cine se insoara! Asa ca….sa-si poarte crucea!

MI: Care sunt planurile dumneavoastra, ce pregatiti pentru viitor?

MC: Au, e o crima, daca nu-mi doresc decat sa-mi pot face meseria si in viitor? Sa pot fi jurnalist? Sa pot scrie? Sa lucrez intr-o presa curata, care sa-si doreasca sa se puna in slujba cuvantului si a publicului? N-am alte planuri. Vreau sa fiu jurnalist, asa cum inteleg eu si teoria din manuale meseria asta. Poate sa migrez spre online, nu stiu. Si sa invat cat mai mult, sa ma reinventez, o data cu meseria mea.

MI: Va considerati o femeie de succes?

MC: Intre noi doua fie vorba, intrebarea asta nu trebuia pusa. Sau nu asa. Ca doar m-ai ales considerandu-ma o femeie de succes. Ei bine, nu ma consider asa! Chiar deloc. Ce femeie de succes sunt, daca la 40 de ani traiesc exclusiv din leafa, din banii pe care ii incasez lunar si pentru care platesc dari multe?Ce fel de femeie de succes e aia care nu pune la banca nici un leu, din ce castiga? Care nu are masina, care nu si-a luat macar o casa si care nu e plina de aur, posete scumpe si haine de firma? Succes? Conform caror standarde? Ce inseamna sa fii o femeie de succes? O femeie care FACE bani. Eu nu fac bani decat pentru altii.