Agricultura durabila – orientari noi in sistemul conventional

Conceptul de agricultura durabila reprezinta un element important in incercarea de a face activitatile umane compatibile cu cerintele ecosistemului. Orientarile noi in sistemul conventional, care sa aduca o intelegere corecta a agriculturii ecologice, sunt necesare, daca ne dorim utilizarea cat mai inteleapta a resurselor acestei planete.

Agricultura s-a modificat dramatic, in special dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Datorita  emergentei noilor tehnologii, a mecanizarii, a folosirii crescute de chimicale, productia de cereale, legume si carne a crescut considerabil. Din nefericire, odata cu aparitia acestei maximizari a productivitatii, din ce in ce mai putini agricultori au ramas implicati in producerea de hrana pentru populatie. Chiar daca orientarile noi in sistemul conventional au avut foarte multe efecte pozitive si au redus multe dintre riscurile asociate practicilor agricole, a existat si un cost pe masura – contaminarea panzei freatice, declinul fermelor mici, a asociatiilor familiale, diminuarea nutrientilor din sol, neglijarea conditiilor de viata si de munca ale fermierilor, cresterea costurilor de productie si, nu in ultimul rand, degradarea conditiilor sociale si economice din cadrul multor comunitati rurale. In ultimele doua decenii, cauza agriculturii durabile este sustinuta de un numar din ce in ce mai mare de oameni, pentru ca ofera acele orientari noi in sistemul conventional – oportunitati economice valabile si viabile pentru fermieri, consumatori, politicieni si alte persoane implicate in acest sistem al producerii hranei pentru populatie.

In randurile urmatoare vei gasi cateva idei, politici si practici care apartin conceptului de agricultura durabila, concept aflat intr-o continua dezvoltare.

Reducerea utilizarii pesticidelor, in paralel cu implementarea unor tehnici alternative, care sa suplineasca rolul acestor substante. Marirea suprafetelor pe care sa se practice agricultura ecologica. Controlul atent al cultivarii plantelor modificate genetic, cu participarea activa a oamenilor de stiinta. Utilizarea semintelor mai putin vulnerabile la boli, la atacul daunatorilor si la schimbarile climatice. Sporirea culturilor de leguminoase si valorificarea sistemului rotatiei culturilor, care inseamna reducerea ingrasamintelor chimice pe baza de azot. Marirea suprafetelor cu iarba si pasune care au calitatea de a asigura “stocarea” carbonului, determinand diminuarea efectului de sera in atmosfera si impiedicand patrunderea substantelor chimice in sol (pasunea este un bun filtru al apelor poluate).

Ideea de durabilitate a agriculturii integreaza, asadar, trei teluri principale – sanatatea mediului inconjurator, profitabilitatea din punct de vedere economic si echitatea economica si sociala. Durabilitatea se bazeaza pe principiul conform caruia satisfacerea nevoilor prezentului nu trebuie facuta prin compromiterea capacitatii generatiilor viitoare de a-si satisface propriile lor nevoi, de la un anumit moment, motiv pentru care managerierea resurselor umane si naturale este de o importanta majora. Managerierea resurselor umane presupune cresterea si constientizarea responsabilitatilor sociale – conditii de munca si de viata moderne, potrivite inceputului de secol XXI, nevoia existentei unor comunitati rurale solide, sanatatea consumatorului, siguranta prezentului si a viitorului. Managerierea resurselor naturale, aceasta orientare noua in sistemul conventional, inseamna mentinerea si chiar sporirea resurselor vitale pe termen lung si foarte lung.

Sistemul este gandit pornind de la ferma individula, catre ecosistemul local si catre comunitatile implicate. Intelegerea aprofundata a consecintelor pe care practicarea agriculturii, in forma sa de astazi, o poate avea asupra comunitatilor umane si asupra mediului, este absolut esentiala, ca de altfel si explorarea si intelegerea interconexiunilor dintre agricultura si celelalte aspecte ale mediului inconjurator.

Orientarile noi in sistemul conventional presupun si existenta unui efort interdisciplinar, care sa implice contributia cercetatorilor din varii discipline, dar si pe cel al fermierilor, al consumatorilor, al celor care impun reguli si standardizari in domeniul agriculturii.

Tranzitia catre agricultura durabila este un proces de lunga durata. Pentru fermieri, aceasta tranzitie necesita cativa pasi mici si realisti, care pot fi indepliniti prin implicare, determinare si hotarare. Este importanta constientizarea faptului ca fiecare hotarare (la nivel local, la nivelul politicilor agrare ale unei tari etc.) poate face diferenta, in raport cu agricultura intensiva de pana acum, care a dus la secatuirea rezervelor naturale, din multe parti ale lumii si poate contribui la avansarea intregului sistem de agricultura durabila (extensiva). Indeplinirea unui astfel de tel este responsabilitatea fiecarui membru al sistemului in parte – fermieri, consumatori, cercetatori, politicieni s.a.m.d. Fiecare grup are propria sa contributie, care va duce la intarirea orientarilor noi din sistemul conventional, in ceea ce priveste agricultura durabila.

Procesul de producere a hranei se extinde foarte mult in afara fermelor si implica interactiunea indivizilor si a institutiilor cu  scopuri, de cele mai multe ori, contrastante. Relatiile dintre acesti actori principali sunt intr-o continua schimbare, pe masura aparitiei noilor tehnologii si a schimbarilor economice, politice si sociale.

Pentru crearea unei agriculturi durabile, este nevoie de un numar mare de strategii, in ceea ce priveste schimbarea practicilor pentru producerea hranei, reformarea institutiilor cheie, regandirea prioritatilor economice si restabilirea unor valori sociale si morale demult uitate.